Sănătatea mentală este un drept universal al omului, dar și o nevoie uriașă pentru refugiații din Ucraina
Într-un an în care tema Zilei Mondiale a Sănătății Mentale este „Sănătatea mentală este un drept universal al omului”, dorim să subliniem că fiecare individ merită să aibă acces la resurse și sprijin pentru a-și menține și îmbunătăți sănătatea mintală. Iar când vine vorba despre refugiați, acest lucru nu e doar un drept, ci și o nevoie uriașă. Marcăm și noi această zi, sărbătorită în fiecare an pe 10 octombrie, alături de poveștile inspiraționile ale refugiaților din Ucraina care au traversat dificultăți, dar au primit și sprijin emoțional, psihologic și spiritual în cadrul programelor desfășurate de AIDRom.
Sănătatea Mentală și spirituală a refugiaților Ucraineni în România: ajutor, eforturile de vindecare și speranță pentru viitor
La începutul acestei veri, 95.640 de ucraineni care au fugit din calea războiului erau stabiliți temporar în România. Numărul este echivalent cu populația unui oraș mediu din România, deși reprezintă doar 1,8% din cei peste 5 milioane care au tranzitat țara. Impactul este considerabil, având în vedere că, după cum arată Institutul Național de Statistică, „pentru prima dată, fenomenul de imigrare constituie principala cauză a creșterii populației țării în anul 2022, numărul imigranților depășind numărul emigranților cu puțin peste 85.000 persoane”[1]. UNHCR[2] arată că aproximativ 80% dintre cei rămași sunt femei cu copii, 40% sunt angajați (în România ori în Ucraina și alte țări, prin telemuncă), majoritatea copiilor sunt înscriși în sistemul de învățământ, doar o parte dintre refugiați beneficiază de asistență socială, iar România are beneficii, la rândul ei, de pe urma refugiaților care lucrează aici, mulți în domenii care necesită studii superioare. Trecând de numerele din statistici și apropiindu-ne de oameni, am descoperit că aproape toți au trăiri adânci, tulburătoare, povești de viață pline de emoție, și că au nevoie de sprijin psihologic, emoțional și spiritual.
Experiențe puternice, sfâșietoare, ne-au fost împărtășite de către trei refugiate care au preferat să nu li se facă public numele complet. Cu ajutorul Georgianei Șoricică, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ, care a oferit sprijin emoțional și terapeutic timp de aproape un an multor beneficiari ai proiectului „AIDRom – Răspuns de urgență pentru comunitățile afectate de conflictul din Ucraina”, finanțat de ACT Alliance, și al Preotului Gabriel Cazacu, coordonatorul Departamentului pentru Relații Intercreștine și Inter-religioase AIDROm, implicat în alinarea celor strămutați din calea războiului chiar de la începutul acestuia, am aflat ce ajutor psihologic și spiritual au primit acești oameni până acum și ce nevoi viitoare au.
[1] https://cursdeguvernare.ro/premiera-imigratia-depasit-imigratia.html
[2] https://www.unhcr.org/ro/campanie#myths
Supraviețuirea unui război nu reprezintă sfârșitul poveștii: „Mi-am pierdut tatăl, soțul, locul de muncă, casa și credința”
Cu siguranță, niciunul dintre cei care au fugit din calea războiului nu s-a gândit niciodată că totul urma să se schimbe într-o clipită. Familia Nataliei locuia în Herson. Cel de-al doilea copil al familiei tocmai împlinise un an în februarie 2021. Soțul ei era comandant militar, ea lucra de peste 10 ani în departamentul de calitate a unei mari companii care făcea exporturi de cereale. Se bucurau de viață, de copii, aveau hobby-uri. Când a izbucnit războiul, a plouat cu rachete, sirenele urlau peste tot, clădirile lovite fumegau, cunoscuți nu mai erau. Orașul a devenit o fantomă. A decis să ia cei doi copii, de 16 și de 1 an și pe un nepot de 14 ani și să plece. A ajuns în România și a rămas aici, în București, considerând că e mai aproape de țara ei, unde speră să se întoarcă curând, „acasă”. I s-au alăturat și mama ei de 60 de ani, și bunica ei de 84 de ani, dar acestea se vor întoarce în Ucraina mai curând. Cel mic, e prea mic ca să știe ce se întâmplă, iar adolescenții au trecut bine până acum peste încercările aduse de război. Continuă școala online în limba ucraineană, dar și-au făcut prieteni și aici. Le place în București, un oraș frumos unde se simt în siguranță.
„Când am ajuns aici, am avut un stres enorm. Eram doar cu hainele de pe mine și cu 3 copii. Nu aveam pe nimeni cunoscut, nu știam limba, nu aveam prieteni, nu știam pe nimeni. Nu aveam nimic. Nu am putut lua nimic cu noi, nu am avut timp să împachetăm pentru că a trebuit să fugim imediat ce rușii au ocupat și bombardat Herson-ul. Nu am putut lua nici măcar actele sau haine de schimb. Pur și simplu, am fugit din calea bombelor. Eram extrem de stresată. Îmi făceam griji pentru cei dragi. Eram mereu sub tensiune, eram furioasă, eram depresivă, eram epuizată. În zilele acelea nu am mâncat nimic pentru că nu aveam ce. Am stat sub pământ, în buncăre, am călătorit ore în șir cu trenul. Și când am ajuns în România îmi era foarte frică: era o țară nouă, oameni noi pe care nu îi știam, nu știam dacă e sigur aici. Am trăit cele mai negre sentimente și emoții din viața mea”.
Natalia a avut noroc. A întâlnit români inimoși în București care au ajutat-o foarte mult. I-au oferit un apartament unde să stea, i-au dat haine și încălțăminte pentru ea și pentru copii, mâncare și bani. De asemenea, câteva organizații neguvernamentale, între care și AIDRom, i-au oferit suport și consiliere. Ajutorul material a redus din stresul pe care l-a simțit. Dar trauma a lăsat urme adânci. De fapt, apăsarea și anxietatea nu au trecut nici până azi, „pentru că războiul nu s-a sfârșit. Vorbesc zi de zi la telefon cu rudele mele rămase în Herson, care nu au putut părăsi orașul, și simt stresul lor”. Natalia își dorește foarte tare să se întoarcă în orașul ei, însă nu are cum, căci ploaia de bombe continuă, Hersonul fiind bombardat aproape la fiecare 10 minute.
„Acum un an, mi-am pierdut tatăl din cauza ocupației și am primit câteva lovituri îngrozitoare. Când rușii au bombardat barajul Nova Kahovka, casa mea a fost ștearsă de pe fața pământului de ape. Din cauza bombardamentelor, apartamentul mamei mele nu mai are geamuri, balcon. Practic nu mai avem nimic. Cea mai mare lovitură pentru mine a fost însă faptul că de peste 10 luni nu știu nimic despre soțul meu, comandant în armata ucraineană, pierdut în misiune. Nu știu dacă mai este în viață, dacă a murit, dacă e prizonier sau rănit. Am făcut tot ce am putut ca să aflu ceva despre el. Am făcut petiții la toate organizațiile pe care le știu, Crucea Roșie, UNHCR. Am fost în Ucraina cu cel mic pentru a da mostre de ADN. Acum doar sper. E tot ce mai pot face. Am simțit că nu mai am de ce trăi: mi-am pierdut tatăl, soțul, locul de muncă, casa și credința.”
Prin intermediul ONG-urilor, a găsit un terapeut român care să o ajute să facă față încercărilor. Cu ajutorul lui și al noilor prieteni din România, a găsit din nou motivare pentru a trăi pentru copiii ei. Acum caută să facă lucruri noi, să muncească, să asigure educația copiilor ei. Caută cursuri de limba română pentru copii, care, din păcate, nu se prea găsesc. Și-a făcut prieteni noi cu care iese la o cafea, care vorbesc cu ea și o ajută când are nevoie. I-au găsit chiar un post de baby-sitter pentru o familie din București cu două fetițe gemene, pe care le-a îndrăgit imediat. Și-ar dori să își reia cariera, dar nu știe dacă va fi posibil să reia lucrul la fostul angajator, care avea sedii în porturile bombardate de ruși.
Știe că războiul va mai dura și că trebuie să aibă grijă de ea pentru a putea să își crească copiii, să îi educe și să le ofere șanse pentru o viață mai bună. Este recunoscătoare pentru ajutorul primit de la „oamenii cu suflet mare” din AIDRom, care „au grijă de refugiații ucraineni de atâta timp. Îmi voi aminti întreaga viață de ajutorul și binele pe care mi l-ați făcut. Vă mulțumesc tuturor”.
Emoții și derivă: „stăteam tristă, nu mă puteam mobiliza. Mă simțeam frustrată, eram speriată, nu știam ce să fac. Îmi era frică…”
Angelika din Odessa a fugit din calea războiului cu doi copii mici, de grădiniță și de școală, având un sentiment uriaș de vinovăție că nu își putea proteja copiii. „Am simțit că sunt o mamă îngrozitoare, pentru că copiii mei sunt în pericol și suferă”. Când a ajuns în România, încă era în stare de șoc. Mult timp nu a putut ieși din casă decât ca să ducă copii la școală și la grădiniță și pentru mici cumpărături de primă necesitate, la magazinele de lângă casă. Nu avea energie să caute ajutor: „stăteam tristă, nu mă puteam mobiliza. Când am început să mă simt mai bine, am căutat ajutor la organizațiile umanitare. Acestea aveau deja listele de beneficiari pline și mi-a fost tare greu să înfrunt problemele materiale. Mă simțeam frustrată, eram speriată, nu știam ce să fac. Îmi era frică să merg două stații cu metroul”.
După un an, soacra ei a venit și ea în București. Locuiesc separat, dar o mai ajută cu fetele. Ține legătura cu sora ei, care s-a stabilit în Germania, și cu rudele ei plecate din Mariupol. Nu poate să își ia un loc de muncă pentru că trebuie să trebuie să aloce câteva ore pe zi să ducă și să ia fetele de la școală și de la grădiniță. Trebuie să alerge dintr-un colț în altul al Bucureștiului, iar asta este foarte obositor. În plus, programul este foarte complicat: fetele încep la 8:00 și la 9:00, termină la 12:00. Din această cauză nu a reușit să aibă loc de muncă, nici măcar part-time, și, implicit, nici ajutorul de 5 luni de la stat. Preocuparea ei principală acum este să găsească grădiniță și școală în limba ucraineană, ceea ce e foarte greu. Vrea ca fetele să studieze în limba maternă pentru că planul ei este să se întoarcă acasă. O agită foarte mult faptul că traiul costă din ce în ce mai mult. Proprietarul i-a mărit chiria pentru că totul s-a scumpit în România, iar statul nu a plătit ajutorul promis la timp.
Îi este foarte greu și emoțiile o apasă adesea. Încearcă să le țină în frâu: „desenez, ascult muzică și de multe ori mă așez în pat și stau, fără să mă gândesc la nimic. Toate mă ajută să mă reîncarc cu energie”. Spune că nu are timp să meargă la terapie, deoarece „încearcă să urmeze cursuri de limba română, căci nu se știe cât va mai trebui să stăm aici. După cum sunt lucrurile acum, probabil că vom sta timp îndelungat aici”. În trecut a avut o experiență bună cu un terapeut care a ajutat-o, dar acum spune că îi e imposibil.
Refugiată într-un oraș mic: „copiii mei au sentimentul că nu sunt necesari în clasă și au probleme de comunicare. Nimeni nu îi invită în vizită, la zilele de naștere…”
Olena, 38 de ani, din Kiev, trăiește acum în Topoloveni, județul Argeș, un oraș mic din România. A plecat din Kiev imediat ce a izbucnit războiul, cu întreaga familie. Au călătorit cu mașina, au poposit la rude în Cherkasy și apoi au mers spre Cernăuți, unde au stat câteva zile la un hotel. Au trecut granița pe la Siret și au decis să rămână în România pentru siguranța vieții lor și pentru sănătatea copiilor lor. La urma urmei, nu mai existau locuri sigure în Ucraina, rachetele și bombele loveau fiecare colț al țării.
Olena își amintește că „primele zile au fost petrecute într-o stare de șoc, de disperare, pentru că exista incertitudine cu privire la decizie luată, trăiau frica de viitor și simțeau incertitudine cu privire la ce puteau să facă și direcția pe care să o urmeze. Au fost cele mai negre clipe din viața noastră. Simțeam șoc, frică, depresie, disperare, panică, incertitudine. Iar stările noastre se schimbau de la un moment la altul. Ne era teamă că ne vom pierde familia și prietenii din cauza războiului, că ne vom pierde, că am putea avea probleme de sănătate pe care nu vedeam cum am putea să le tratăm. Ne frământa și problema cu educația copiilor.”
Experiența unui refugiat dintr-un oraș mic, de provincie, din România, e cu totul alta decât cea din marile orașe. În Topoloveni nu există organizații umanitare care să ajute ucrainenii. „Prietenii mei mă ajută, îmi dau legume și fructe din grădină și alimente de la biserică. Nu am primit niciun ajutor financiar de la stat. Din București, cu ajutorul AIDRom, am primit vouchere, produse de igienă și alimente”. Contează ajutorul dat de oameni, de noii prieteni din România, însă este extrem de dificil și pune foarte multă presiune psihică „să reîncep viața la 37 de ani de la zero. De la zero. Să mă adaptez și să mă integrez, să învăț o limbă străină, să găsesc un loc de muncă”. Pentru a face față emoțiilor negative și a-și îmbunătăți starea de spirit, Olena practică sport, merge mult pe jos și petrece mult timp cu copiii. Socializarea, micile călătorii cu buget redus prin împrejurimi și vizitarea unor locuri noi și interesante o ajută să mai uite de război și de greutățile pe care le au acum.
O frământă faptul că copiii ei se simt rupți de mediul lor obișnuit, de prieteni, de activități și de hobby-uri. „Au sentimentul că nu sunt necesari în clasă și au probleme de comunicare. Copiii români comunică rar cu ei, deoarece este dificil să găsească un limbaj comun. Este dificil să învețe în limba română, să facă temele și testele. Nu îi invită nimeni în vizită ori la zile de naștere. Nu am bani să îi trimit în tabere, în excursii ori să îi înscriu în cluburile pentru copii”.
Pe lângă greutățile pe care le are, se îngrijorează și pentru prietenii și rudele care au rămas în Ucraina, și care, la rândul lor, se află într-o stare psihică dificilă. Sunt deprimați, sunt speriați, sunt în permanență îngrijorați pentru viața lor, trăiesc în continuu cu teamă și anxietate. Mulți și-au pierdut locurile de muncă și nu pot găsi altele. Prețurile au crescut dramatic, iar ei trăiesc din economiile care se subțiază mereu pentru a-și asigura necesitățile de bază.
Olena spune că lucrurile merg bine în general pentru că primește sprijin la noii prieteni români, care au ajutat-o să se acomodeze și să se orienteze și care o ajută să treacă mai ușor peste stres. Cu toate acestea, se simte „uneori mai bine, alteori mai rău” iar situația devine apăsătoare atunci când se gândește la majoritatea ucrainenilor plecați din calea războiului care întâmpină dificultăți în a-și găsi un loc de muncă, în a învăța o limbă nouă, complet de la zero, și care au probleme cu banii, deoarece nu primesc sprijinul statului s-a redus drastic, în condițiile în care organizațiile umanitare nu mai primesc fonduri pentru asistență, ci se concentrează acum pe integrare.
Nevoia de suport psihologic este una uriașă: „acești oameni au nevoie să beneficieze de programe de psihoterapie și de grijă pentru sănătatea mentală”
Din păcate, pentru cei mai mulți refugiați ucraineni, supraviețuirea este unicul mod de a trăi și singura „normalitate” de peste un an și jumătate. Anxietatea, stresul, sentimentul de vinovăție și avalanșa de emoții lasă urme adânci pentru cei care trăiesc această experiență dificilă. De-a lungul timpului, mulți dintre acești refugiați pot dezvolta afecțiuni mentale pentru care au nevoie de intervenție și consiliere psihologică.
Georgiana Șoricică, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ, a lucrat 11 luni (până la sfârșitul lunii aprilie 2023) în cadrul proiectului „AIDRom – Răspuns de urgență pentru comunitățile afectate de conflictul din Ucraina”, finanțat de ACT Alliance. Lucrul cu refugiații din Ucraina a fost o mare provocare deoarece „nu a fost o relație terapeutică 1 la 1, așa cum e într-un proces de terapie, de cele mai multe ori fiind implicat și un traducător din cauza barierelor de limbă. Însă cu multe eforturi și determinare, am reușit să creăm relația terapeutică și să ofer intervenție psihologică în criză”. Georgiana a lucrat cu beneficiari ucraineni pe fazele și reacțiile psihologice: faza de negare, furie, depresie, acceptare și reorganizare.
„Am avut cereri pentru terapie individuală, însă mai mult au fost solicitări în zona de terapie de grup, pe diverse tematici precum: cum putem să gestionăm mai bine emoțiile noastre în contextul războiului, care sunt stările psihice care vin „la pachet” cu acest război, respectiv diferite tulburări emoționale, tulburări de stres precum PTSD, tulburarea acută de stres ori tulburarea de adaptare”.
Ca terapeut în cadrul proiectului „AIDRom – Răspuns de urgență pentru comunitățile afectate de conflictul din Ucraina”, finanțat de ACT Alliance, Georgiana a oferit suport psihologic și emoțional refugiaților. A organizat ateliere de dezvoltare personală pentru adolescenți și pentru pre-adolescenți în care a abordat diferite obiective terapeutice precum: „gestionarea emoțională eficientă; auto-cunoașterea; creșterea stimei de sine; tulburările emoționale precum depresia și anxietatea și modalitățile prin care putem să le recunoaștem, să le identificăm și să le gestionăm mai ușor, împreună cu toate emoțiile cu care vin la pachet; sindromul de stres post-traumatic (PTSD), care poate fi prezent la orice vârstă, de la copii și adolescenți, la maturi.”
Au fost și solicitări pentru a ajuta copiii mai mici, cu obiective similare cu cele definite pentru adolescenți, negociind depresia, anxietatea, stresul post-traumatic. „Am făcut și grupuri pentru copii cu vârste între 6 și 10 ani. Am apelat la diverse tehnici cu care cei mici rezonează mai ușor. Am desenat „cum ne simțim”, cum sunt emoțiile noastre, ce culoare au ele, ce nume poartă. Am folosit predominant metode expresiv-creative și proiective pentru a putea să le ofer un cadru de exprimare mult mai ușor, mai eficient.”
Principala întrebare și dificultate cu care au venit în procesul de terapie individual sau de grup, fie că erau adulți sau copii, a fost: „când ne întoarcem acasă?” Dorul de casă și de cei rămași acolo este foarte puternic, însă terapeutul i-a ajutat să înțeleagă „ce este mai important în acest moment: siguranța noastră și a copiilor noștri sau doar un minim confort al cunoașterii locului în care vrem să trăim?” Lucrând cu ei, terapeutul i-a ajutat să pună în balanță nevoile și să își valideze emoțiile, i-a susținut în „a vedea cumva și partea pozitivă a lucrurilor, nu doar pe cea negativă: nu mai suntem acasă, dar suntem în siguranță”. Această abordare a ajutat foarte mult mai ales în terapia de grup unde și-au oglindit unul altuia dificultățile și au văzut că nu sunt singurii care simt asta, că „nu sunt singurii aflați în această dificultate numită război”.
O altă activitate terapeutică de mare ajutor pentru femeile cu copii din Ucraina a fost organizarea grupurilor de suport pentru mame, atât pentru viitoarele mămici, cât și pentru cele care aveau copii de diverse vârste acasă. Prin procesele și tehnicile aplicate în cadrul activităților organizate de AIDRom, Georgiana Șoricică a ajutat beneficiarele „să gestioneze toate rolurile din viața lor și emoțiile pe care le simt acum, în noul drum pe care au pornit departe de casă. Doar după aproape 6 luni am abordat și provocările pe care le au cu copiii, pentru că au avut nevoie de o perioadă de adaptare”.
Nevoia de suport psihologic este una uriașă pentru acești oameni, care, după cum spune terapeutul Georgiana Șoricică, „au nevoie în continuare de suport emoțional pentru a putea vedea potențialele lor modalități de reorganizare și modul în care își pot reclădi și reconstrui viitorul, mult mai sigur pentru ei și pentru familiile lor”. Însă validarea emoțiilor, reconstruirea unui nou parcurs al vieții în continuare sunt esențiale pentru acești oameni și pentru binele lor fizic și emoțional. „E nevoie și de mai multă conștientizare la nivel general despre necesitatea unei intervenții de ordin psiho-terapeutic pentru persoanele care sunt afectate de război, de calamități, întrucât ei au o nevoie constantă și pentru o perioadă lungă de timp de acest ajutor emoțional. Chiar dacă războiul se va termina la un moment dat, acești oameni vor rămâne cu traume și cu sechele de ordin emoțional. Ei vor avea nevoie în continuare să beneficieze de programe de psihoterapie și de grijă pentru sănătatea mentală”, a concluzionat Georgiana Șoricică, psiholog clinician și psihoterapeut integrativ, care a lucrat timp de 11 luni în cadrul proiectului „AIDRom – Răspuns de urgență pentru comunitățile afectate de conflictul din Ucraina”, finanțat de ACT Alliance.
Sprijin duhovnicesc pentru refugiații din Ucraina: lumină și speranță cu ajutorul preoților
Într-o lume zguduită de conflicte și suferință, Biserica își îndeplinește rolul său de lumină și speranță, reflectând învățăturile Sfintei Scripturi și răspunzând chemării de a fi o gazdă bună și mereu primitoare pentru cei aflați în suferință. Implicat încă din primele zile ale războiului în primirea și ajutorarea refugiaților din Ucraina, Preotul Gabriel Cazacu, coordonatorul Departamentului pentru Relații Intercreștine și Inter-religioase AIDROm, ne aduce aminte că „prin această chemare divină, Biserica ne amintește că toți suntem frați și surori în fața Domnului Iisus Hristos, indiferent de origine sau tradiție”.
Implicarea preoților în primirea și sprijinirea refugiaților a fost o punte esențială între aceștia și comunitățile locale. Preoții, cu încrederea și respectul pe care îl inspiră, sunt capabili să creeze conexiuni profunde între oameni și să faciliteze relații atât la nivel personal, cât și instituțional. Această implicare directă a adus confort și sprijin, ajutând refugiații ucraineni să se integreze mai ușor într-un mediu nou și necunoscut.
Experiența Pr. Gabriel Cazacu, ca Asistent Social profesionist care a ales să îmbrace „dubla slujire a cuvântului biblic și a faptelor bune”, a adus lumină și folos semenilor nevoiți să fugă din calea războiului: „lucrez cu refugiații din diferite colțuri ale lumii. Sunt Asistent Social profesionist și îmbin în cele două slujiri cuvântul biblic dar și fapta cea bună. Rolul meu special a fost de facilitator social în București și în provincie și de promotor al activităților de comunicare, PR, mediatizare TV, sponsorizări. Am fost întotdeauna acolo unde a fost nevoie de muncă în echipă și de expertiza multidisciplinară pe care o am ca preot, asistent social și psiholog”.
Pr. Gabriel Cazacu amintește de legătura spirituală profundă care există între Biserica din România și cea din Ucraina datorită „apartenenței la ritul Ortodox prin care împărtășim tradiții milenare. Avem o legătură și prin structura și organizarea similare, dar și prin educația spirituală care transcende granițele și sprijină o atmosferă de solidaritate în timpuri de suferință și nevoie”. De altfel, într-un efort de a promova armonia inter-creștină și inter-religioasă, preoți români și ucraineni au slujit împreună și s-au rugat pentru comunitate în momentele spirituale importante subliniind unitatea și sprijinul pe care credința le poate aduce în momente de dificultate. Evenimente precum Concertul de Crăciun al corului de copii ucraineni, pregătirea pentru Sfânta Duminică de Florii și pentru Paște, comemorarea unui an de la izbucnirea războiului, sunt doar câteva momente cu puternică încărcătură spirituală, facilitate de AIDRom, unde acest gen de colaborare dintre preoții români și ucraineni și comunitățile lor transcende granițele și contribuie la crearea unui spațiu de întărire a valorilor comune și a înțelegerii reciproce, fiind un exemplu concret de unitate în diversitate. Astfel de evenimente organizate de AIDRom au avut un impact pozitiv asupra comunităților refugiaților ucraineni, oferindu-le un sentiment de apartenență și sprijin spiritual într-un mediu nou și adesea dificil. Aceste momente de rugăciune și comuniune au adus alinare și speranță în inimile celor afectați de război și separați de casele lor. Aceste experiențe au adus lumină și încurajare, subliniind puterea unității și compasiunii care pot depăși barierele culturale și geografice. Ele reprezintă o dovadă vie că într-un context de suferință, solidaritatea și legăturile umane pot oferi speranță și un refugiu sigur pentru cei în nevoie. Această misiunea socială asumată și promovată de Pr. Gabriel Cazacu, căci el nu o consideră muncă, este una în care credința se îmbină cu acțiunea, iar dorința de a ajuta devine o chemare personală. El înțelege că în fața nedreptății și a suferinței, trebuie „să fim cu toții implicați, să acționăm în solidaritate pentru a aduce schimbarea și speranța pentru acești oameni atât de încercați de acest război nedrept” și adaugă cu smerenie „Slava Ukraina!”
Notă: Mulțumim tuturor care au susținut demersul nostru, având amabilitatea de a ne oferi declarații. Cele trei doamene din Ucraina nu au dorit să își dezvăluie complet identitatea, motiv pentru care nu au oferit nici fotogorafii. Imaginile folosite sunt colectate de AIDRom în cadrul proiectelor derulate de la începtul războiului din Ucraina.