În domeniul eforturilor umanitare, provocările cu care ne confruntăm astăzi sunt complexe și urgente. Pentru a face lumină asupra acestor probleme stringente și a stabili o cale de acțiune, am avut privilegiul de a vorbi cu domnul Pablo Zapata, reprezentantul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) în România, despre peisajul umanitar actual, despre situația refugiaților din Ucraina sosiți în România, acum la doi ani de la izbucnirea războiului, și importanța sprijinului și înțelegerii publice pentru suferința lor.

Dl. Zapata ne-a împărtășit o multitudine de puncte de vedere, oferindu-ne perspective valoroase asupra crizelor din proximitatea spațială și temporală precum și a căilor către soluții eficiente, asupra creșterii relevanței organizațiilor precum UNHCR și AIDRom și asupra importanței critice pentru populațiile dislocate a conștientizării și a sprijinului public.

Vă invităm să navigăm împreună cu dl. Pablo Zapata prin aceste subiecte deosebit de importante, explorând nucleul umanitarismului din lumea de astăzi.

AIDRom: Sunteți profund implicat în eforturile umanitare. Care credeți că sunt astăzi cele mai presante probleme ale domeniului? Și cum vă gândiți să le abordați?

Pablo Zapata: Lucrez în UNHCR de 25 de ani și cred că este pentru prima dată când asistăm la două crize de mare relevanță geo-politică ce se întâmplă în același timp, plus multe alte crize care se apropie și care nu necesită același nivel de atenție. Există acum două crize umanitare a căror rezolvare depinde de multe lucruri, de termeni politici, dar ceea ce ne preocupă nu este politica. Ceea ce ne preocupă se formulează în termenii vieților umane afectate și ai modului în care sunt abordate nevoile persoanelor afectate de aceste războaie și conflicte. Se face simțită, din ce în ce mai mult, nevoia și obligația examinării atente și investigării riguroase a modului în care cu toții ne desfășurăm activitatea, ca organizații umanitare și ca organizații care lucrează direct cu populația afectată. În același timp, după cum a menționat Înaltul Comisar, opinia publică se așteaptă uneori ca organizațiile umanitare să rezolve probleme ce nu pot fi rezolvate prin politică sau de către politicieni. Și chiar dacă nu putem face asta și nici nu ar trebui să o facem, se așteaptă cumva de la noi să gestionăm toate nevoile pe care le întâlnim. Direcționăm însă capacitățile și concentrarea noastră pentru a atenua consecințe ale unor crize și pentru a le restabili sentimentul de demnitate și de abilitare unor populații care au fost lipsite de cele mai elementare aspecte și elemente ale acestora. Așa cum facem și în situația actuală, în care avem aceste două crize mari plus alte 17 crize.

O criză apare, desigur, atunci când sprijinul financiar pentru problemele umanitare este în scădere. Ele sunt în concordanță cu o serie de factori, care sunt complecși și au legătură cu părțile implicate respective, dar observăm o reducere a perspectivelor de finanțare. Pe de altă parte, nu există nicio reducere a cantității de fonduri necesare sau a complexității lucrării. Munca devine mai complexă, iar volumul de muncă crește, dar avem mai puține resurse. Deci, aceasta este o ecuație foarte instabilă, deoarece nu este de fapt o ecuație. Nu se potrivește cu o parte sau cu cealaltă în termeni matematici și nici în termeni umani. Deci, ceea ce prevăd pentru anii următori este o presiune mare asupra tuturor resurselor umane și asupra instituțiilor și o creștere a responsabilizării. Și cred că acesta este un lucru bun pentru că într-adevăr trebuie să răspundem pentru fondurile care ne sunt încredințate, care provin din impozitele plătite sau contribuțiile voluntare ale cetățenilor.

Dar ceea ce pare o provocare, în anumite privințe tinde să nu fie așa. Nu ar trebui să rămânem cu privirea la situația noastră, ci ar trebui să ne uităm, desigur, la consecințele conflictelor pentru oamenii pentru care muncim. Complexitatea situației constă în faptul că avem mai puține resurse pentru a ajuta, a asista și a reabilita aceste comunități. Deci, ecuația dezechilibrată în acest moment duce la mai puține nevoi abordate și la mai puține posibilități de reconstrucție a vieților, a caselor și a demnității. Pun foarte mult accent pe demnitate. Pentru că, din păcate, vom putea să redresăm chiar și mai puțină demnitate decât acum.

Apoi, vorbind despre România: cred că a fost martoră chiar peste graniță, chiar peste râu în multe cazuri, la încercarea cumplită prin care trece poporul ucrainean. Și cred că printre provocările pentru România, având în vedere cele generale și specifice, una dintre ele este sprijinul public pentru refugiați, și înțelegerea prin ce trece Ucraina, țara vecină, și a riscului asociat, nu numai cu Ucraina, pentru că aceasta nu este o problemă numai ucraineană. Este într-adevăr o problemă mai amplă și aceasta are legătură, așa cum s-a spus și în contextul Națiunilor Unite, cu purtarea unui război și apoi cu consecințele umanitare ale acestuia. Există un sentiment de oboseală la unii dintre oamenii care și-au deschis inițial casele și vetrele și totul cu ambele brațe. Și acesta a fost un răspuns remarcabil, al românilor și al României ca țară, față de refugiați.

Ca în fiecare criză de acum, observăm că, după doi ani, există un sentiment că există și alte lucruri care se întâmplă în viața noastră și este de înțeles, este absolut normal. Cred că rolul pe care îl avem aici este să reamintim de situația prin care trec refugiații și de faptul că situația continuă să se întâmple și nevoile continuă să existe – și asta ar trebui să scoatem în evidență. Într-un fel, trebuie să transmitem mesajul că această situație nu s-a terminat, nu numai pentru că nu știm în ce fel va evolua războiul din Ucraina, dar nu s-a terminat pentru că mai sunt oameni care încă se luptă să găsească resursele pentru a avea un trai demn. Și asta necesită solidaritate, atât din partea structurilor oficiale, cât și a cetățenilor României.

În România, suntem într-un an foarte greu și complex. Și sper ca problema refugiaților în general, și a ucrainenilor în special, să nu fie politizată. Nu intră în sfera dezbaterii politice, pentru că nu este vorba despre politică; este vorba despre umanitate.

AIDRom: Ați putea evidenția câteva dintre proiectele UNHCR și AIDRom care au avut un impact semnificativ asupra vieții refugiaților sau persoanelor strămutate?

Pablo Zapata: În primul rând, o să le spun colegilor din AIDRom: suntem recunoscători pentru încrederea pe care o aveți în departamentul din România al UNHCR și pentru parteneriatul cu care se prelungește de mulți, mulți ani. Asta arată că ambele echipe, UNHCR și AIDRom, sunt foarte fericite pentru această colaborare. În ce ne privește, o prețuim în mod deosebit și ne-am referit de multe ori la specificul relației noastre, care a evoluat de-a lungul anilor. Voi aminti două sau trei exemple care îmi sunt aproape de suflet.

În primul rând, cred că AIDRom și UNHCR sunt asemănătoare în inimile noastre. Sperăm la același lucru, ne străduim pentru același lucru și, în ambele organizații, avem o înțelegere profundă a cuvântului „demnitate”. Să știți că nu este vorba despre nevoi sau elemente materiale, ci despre demnitate și ceea ce am învățat din interacțiunea cu cei de la AIDRom este că demnitatea trebuie să fie în centrul preocupărilor noastre. Iar pentru oamenii pe care îi ajutăm, restaurarea demnității ține nu doar de calitate, nu doar de obiective, nu doar de indicatori, ci de stilul de muncă pe care îl aveți. Îl apreciez foarte mult pentru că este profund uman și asta face diferența maximă.

Acum, aș putea vorbi despre alte calități grozave, iar un exemplu este capacitatea. Nu am putea avea un program de numerar în România dacă nu ar exista organizații precum AIDRom. Când a existat o nevoie imediată de a sprijini refugiații din Ucraina, în colaborare cu AIDRom și toate Bisericile, bineînțeles, cu Patriarhia care s-a deschis refugiaților, acesta a fost marele punct culminant al crizei. A fost impresionant să văd refugiați venind să se înregistreze la Patriarhie aici, la București, datorită mijlocirii, aș spune, și advocaturii AIDRom, dar și resurselor pe care le-ați pus la dispoziție și care ne-au permis să pornim acest program. Și îmi amintesc, trecând prin holurile palatului și gândindu-mă, „ei bine, acesta trebuie să fie cel mai elegant și mai frumos punct de înregistrare pentru UNHCR din întreaga lume, iar alți colegi trebuie să facă același lucru în corturi, în condiții care sunt departe de a fi nu doar confortabile, ci uneori departe de a fi chiar operaționale (din punct de vedere fizic, asta prezintă o mulțime de provocări la nivel operațional).

Refugiații intrau și priveau, așa cum mă uitam eu și mă gândeam că palatul este încă ceva adăugat la viteza, eficacitatea și eforturile umane pe care le-ați putut depune în răspunsul pentru Ucraina. Toate acestea se adaugă la mulți, mulți ani pe care i-ați petrecut muncind pentru solicitanții de azil și pentru refugiați, la eforturile pe care le-ați depus în special în domeniul sănătății mintale, care au avut o însemnătate fundamentală.

Desigur, pentru mine, cealaltă dimensiune importantă este parteneriatul pe care îl avem în managementul și în conducerea Centrului de Tranzit de Urgență, care rămâne unul dintre acei piloni pentru proiectele noastre care, la nivel global, adaugă un loc în care un refugiat poate să-și găsească demnitatea. Ei stau aici câteva luni, în timp ce așteaptă să fie relocați în altă parte, dar viața lor sau integritatea lor sau sănătatea lor emoțională pot pierde 10 ani până ajung la primul azil.

Deci, cred că, de la aspectul reinstalării până la angajamentul permanent cu refugiații și solicitanții de azil, puteți adăuga valoare fluxului rapidului și puteți gestiona în continuare un răspuns foarte cuprinzător pentru refugiații din Ucraina. Iar asta ne arată încă o dată cât de bun este acest parteneriat pentru noi și cât de onorați suntem că aveți încredere în acest parteneriat.

AIDRom: Pe 24 februarie, comemorăm aniversarea a 2 ani de la izbucnirea războiului din Ucraina. În societate se resimte, cu siguranță, oboseala pe care ați menționat-o și există o încetinire vizibilă în ceea ce privește sprijinul. Întrucât ne așteaptă un an dificil cu 5 alegeri, avem nevoie de sprijinul publicului larg pentru a putea continua să restaurăm demnitatea refugiaților. Cum credeți că conștientizarea și percepțiile publice pot fi influențate pozitiv pentru a încuraja mai mult sprijin pentru populația strămutată, în general, din România?

Pablo Zapata: Dintre toate lucrurile pe care le putem face pentru a ne păstra sprijinul, există două care mi se par cheie. Unul este că capacitatea noastră de a prezenta și evidenția beneficiile pe care sprijinul și răspunsul de ajutor le aduce întregii comunități. Cred că, până acum, nu am fost foarte buni la asta. Am fost foarte buni în raportarea obiectivelor noastre cu privire la câte persoane au beneficiat de intervenții de sănătate mintală. Am fost ocupați să ajutăm, mai puțin să comunicăm, dar acum este un moment bun. Dar, de asemenea, care este impactul pozitiv pe care acest lucru îl aduce pentru comunitatea gazdă? Și pentru a demonstra asta, putem spune: „Ascultă, dacă primești refugiați, există ceva rezidual și fundamental care rămâne în comunitate. Este un rod al tuturor acestor programe pe care le implementăm, dar nu este vorba doar de material”. Îmi amintesc că un primar al unui oraș românesc mi-a spus odată: „Nu știam, nu puteam să știu că concetățenii mei sunt așa și sunt capabili de asta. Și spun asta pentru că nu am fost martor la așa ceva în toată viața mea în acest oraș. Și nu mi-aș fi imaginat niciodată că vor putea”. Așadar, cred că, într-un fel, ce putem face este să spunem poveștile multor, multor eroi de fiecare zi din prima fază a urgenței. Oameni care, fără nicio așteptare de recompensă sau recunoaștere, au făcut totul din suflet. A existat această mișcare de la a fi martor la știri, la a fi parte a știrilor.

Și cred că trebuie să continuăm să promovăm modul în care putem continua să angajăm întreaga comunitate pentru a continua să facă parte din știri, mai degrabă decât să ne uităm la ea și să spunem, da, acesta este teritoriul nostru. Celălalt element este prezentarea poveștilor personale și a valorii individuale a comunicării. La sfârșitul zilei, nu suntem atât de motivați la un moment dat de teorie și discuții abstracte, ci când vedem un semen care depune toată energia și efortul pentru a fi inclus în societate și încă are nevoie de sprijin, cred că acesta este un bun mobilizator.

Permiteți-mi să adaug un al treilea: ceea ce am încercat să facem în campania noastră de comunicare de anul trecut. Este despre demistificare. Există o nevoie clară de a pune realitatea în cazurile particulare, pentru că în cazul războiului din Ucraina există o mulțime de dezinformare și informare eronată care sunt răspândite intenționat și este important să vedem care sunt aceste percepții care au intenția clară de a slăbi răspunsul și suportul față de ceea ce sunt de fapt realitatea și cifrele.

AIDRom: Vă mulțumim!